N-am plâns niciodată mai mult ca de-atunci de când te iubesc…
Când mi-au sclipit ochii de primul licăr al dragostei, mi s-a inundat inima de-o ploaie de lacrimi care plângeau prin interiorul meu ca o cascadă care, după ce s-a prăbușit, își continuă drumul prin grote adânci, prin vene, prin artere și prin toate măruntaiele pământului, căutând o oază de lumină prin care să iasă la suprafață, o poiană a speranței în al cărei lac să se poată oglindi ochii tăi.
Am plâns cu speranță, cu iubirea unui suflet care-și găsea perechea într-un altul, la fel de chinuit și nemângâiat, la fel de însetat și de flămând de iubire, ca mine. Am plâns cu dor și cu durerea ruperii de tine de fiecare dată când trebuia să ne descolăcim rădăcinile proaspăt înmugurite, ca să plecăm fiecare în pustiul lui, unde n-aveam să mai trăim până la viitoarea regăsire, când uitam să mai respirăm de frică să nu treacă timpul și mai repede decât într-un galop amețitor și năpraznic.
Am plâns de fericire când m-ai înfășurat în coconul iubirii tale ca să-ți primesc căldura, ca un copil căruia soarele nu-i zâmbise niciodată cu prea mare bunăvoință, am plâns când am devenit invizibili și pentru prima dată am devenit eu, femeia care știam că sunt, dar care nu putuse străluci până atunci, fără iubire.
Am plâns cu durere când pâraiele ochilor mei s-au întâlnit cu altele mai mici care, izvorâte din suflet, își căutau drumul spre soare prin valurile agitate ale cascadei mele, și pe care n-am avut destulă putere să le smulg din albia lor ca să le fac să se nască într-una mai mare sau mai frumoasă, așa cum mi-ai promis că vei construi pentru ele. Am plâns de deznădejde când drumul nostru s-a rupt în două, când m-ai lăsat în urmă-ți curgând mai repede ca mine, în ploaia mea fierbinte, care mai mult m-a ars acolo unde altădată răcorise.
Am rămas c-o stâncă înfiptă în suflet și cu roua pe gene, cu aceeași ochi închiși cărora le promiseseși că nu vor mai plânge decât de fericire.
Astăzi nu mai vreau să-mi amintesc câte izvoare am secat curgând după tine, de câte pietre m-am lovit în cădere și de cum mi-am julit inima înotând împotriva furtunii judecății tale, ci doar câte nopți mi-ai luminat cu dragostea ta, câte zile ai făcut să răsară pentru mine, câtă bucurie ai adus în întunericul tristeții mele, câtă iubire…Căci la ce mi-ar folosi să-mi amintesc câte lacrimi mi s-au înnodat în barbă și cum le culegeai tu, așa amare, ca pe-o ambrozie, cu un sărut, ca să-mi cânți apoi că sunt atât de frumoasă când plâng. Mai bine m-ai fi lăsat să fiu frumoasă râzând, așa cum m-ai făcut să radiez prima oară când m-ai iubit…
Mai bine m-ai fi iubit așa cum înțelegeam eu iubirea, cum obișnuiam eu să-mi împart apele limpezi în râuri și pârâiașe mici, și făcând florile să crească pe marginea drumului, udate cu apă din sufletul meu. Mai bine m-ai fi lăsat să cred în iubirea pe care tot tu ai crescut-o în mine și pe care am crezut-o unică și sfântă până când mi-ai luat speranța unei împliniri cândva, de după ce-ar fi înflorit toate cascadele din mine.
Mai bine m-ai fi iubit…
