Copilăria mea relativ liniștită a luat o nouă întorsătură în jurul vârstei de 18 ani, când toată lumea parcă s-a vorbit să mă întrebe de ce sunt singură, de ce nu am un iubit și cât mai intenționez să aștept până să-mi încep viața sexuală. Prost inspirată, m-am apucat să mă explic și să justific cum că nu-mi place niciun băiat, că am alte priorități și că abia după ce mă voi îndrăgosti, voi accepta o întâlnire amoroasă. Nu mult după aceea, și probabil influențată de faptul că “normalitatea” impunea o relație la aceasta vârstă, m-am cuplat cu un băiat care mă plăcea și alături de care îmi doream să-mi încerc nurii.
Dar astupasem eu gura lumii? Nicidecum. Imediat am fost abordată cu alt set de întrebări: “cum e băiatul”, “e de familie bună”, “te respectă”, “s-a întâmplat ceva între voi?” urmate de inevitabila “când te va prezenta părinților lui?”. Chiar dacă am refuzat din start să răspund acestor întrebări, mi-am început un proces interior, și fără să vreau, m-am trezit încercând să-mi răspund în gând acestor situații, reflectând și imaginându-mi scenarii care să mă conducă cât mai aproape de intențiile acestui tânăr cu care mă vedeam. Nu-mi dorisem nici măcar să mă implic într-o relație și nicidecum să mă mărit, dar am ajuns să roșesc instinctiv când eram întrebată dacă am fost cerută în căsătorie, de parcă ceva ar fi fost în neregulă cu mine pentru că nu obținusem cererea.
Probabil că acesta era scopul oricărei tinere de vârsta mea sau măcar apogeul la care trebuia să visez, și ar fi fost de neconceput să nu mă preocupe și pe mine ideea. Nu mă ceruse, și probabil că nici nu intenționa să facă asta când, în urma vociferărilor șoptite ale babelor plictisite de rutina unei vieți aproape terminate, am început să mă gândesc la onoarea ce mi-ar aduce-o un bărbat care ar dori să-și petreacă toată viața cu mine. Toată! Doamne, atât de mult?!
Nu-mi amintesc dacă mi-am dorit vreodată să-mi împart viața cu cineva, să mă trezesc lângă același om în fiecare dimineață și să mă las văzută nemachiată și cu părul vâlvoi, îmbrăcată în halat de baie și cu cămașa de bumbac pe dedesubt, în timp ce-i întind punga cu sandvișuri ca sa plece la serviciu. Dar am vie amintirea momentului când, îngenuncheat în fața mea timid, ținând în mână un inel de logodnă cu piatră ieftină, mi-am văzut bărbatul asudat, în timp ce-mi recita textele obligatorii și îndelung repetate care însoțesc acel “vrei sa fii soția mea?”.
Bun, am intrat într-o relație, mi-am început viața sexuală și m-am trezit măritată într-un scurt timp. Teoretic intrasem în rândul lumii, făcusem pe plac societății, babelor și neamurilor care se preocupau de bunăstarea mea viitoare. Devenisem un om “realizat”, așa că am sperat că, în sfârșit, mă pot întoarce la viața mea anterioară, la preocupările și tabieturile mele, la visele mele, speranțele și cărțile mele cu povești. Dar nu, se pare că acel gen de libertate fusese sortit să piară odată cu acel DA mult prea intim, odată cu acceptul de a face “ceea ce e normal să facă o femeie”, dictată și împinsă de la spate de o societate parcă invidioasă că încă mai există oameni care-și permit să viseze cu ochii deschiși.
Degeaba am crezut ca mi-am câștigat dreptul la viață, viața mea, și că am astupat gura adunăturii de binevoitori care ar fi trebuit să mă lase în pace. Am aflat că nu era suficient să am o căsnicie, (una oarecare, pentru că nimeni nu părea preocupat de fericirea noastră), trebuia musai să procreez, să dăruiesc familiei un moștenitor. Cunoscuții care mă tot îndemnau la aceasta, n-au știut să-mi explice de ce trebuia neapărat să mă conformez, pentru că nașterea unui copil era considerată următorul pas obligatoriu de urmat în evoluția mea, după relație, logodnă, măritiș…Și desigur, după nașterea primului copil era așteptat al doilea, al treilea, apoi un eventual divorț, o nouă căsnicie și totul de la capăt…
Ce-mi doream eu, care era idealul meu în viață și în ce mod aș fi vrut să trăiesc, nu m-a întrebat nimeni, ba chiar am fost contrazisă când am deschis gura să spun că “nu e tocmai ce-mi doream”. Nu, niciodată nu m-am simțit liberă să aleg ce vreau să fac cu viața mea, pentru că totul a fost prestabilit, și o serie de generații trecute au hotărât în locul meu ce este mai bine pentru mine și ce este acceptabil pentru societate, iar antrenamentul pentru aceasta viață impusă a început încă de la propria-mi naștere, când părinții și-au făcut planuri pentru mine. Apoi, ceea ce a urmat a fost doar consecința unei educații care mi-a fost oferită așa cum au dorit alții, eu rămânând doar datoare să accept, în semn de respect pentru cei ce mi-au dăruit o viață.
Viața cui?
