Când ochii mi se îngreunau sub cascada de lacrimi, iar genele-mi erau fripte de amar și tot nisipul mării se cufunda-n adâncuri, furându-mi cu el plaja de meduze visătoare, juram că n-am să pot trăi fără el. Cum timpul se oprea în loc la fiecare sărutare ca s-o facă nemuritoare, iar plămânii mei nu puteau respira decât oxigenul oferit de gura lui, credeam că n-am să mai am aer niciodată.
Am crezut că viața s-a pornit când s-a mulat pe trupul meu într-o îmbrățișare atât de veritabilă și maternă încât m-a copleșit tristețea acelei iubiri pe care n-o trăisem niciodată. Mă făceam mică și mă contopeam cu el, deplin și fără cuvinte, doar suflet și simțire, fără timp și fără spațiu, doar noi doi în bula noastră albăstruie, radiind iubire mai ceva ca razele soarelui. Atâta căldură, atâta tandrețe, atâta puritate a iubirii, m-au împlinit umplând toate spațiile goale și vindecând cavernele inimii mele.
Mi-am golit mintea de toate gândurile și sufletul de toate durerile și m-am umplut de el, m-am predat lui știind că mă va ține strâns toată viața, făcând să tacă pentru prima oară vocea rațiunii. Atunci Universul a stat și tot ce-a mai contat a fost numai iubirea noastră. O iubire unică, așa cum am crezut-o atunci, eternă, așa cum mi-o doream să fie.
Dar n-a fost, pentru că atunci când focul pasiunii s-a domolit și peste cărbunii încinși s-a pus cenușa, sufletele noastre, deși larg deschise, n-au avut atâta putere să sufle. Și s-a făcut frig pentru că vântul care începuse să bată, în loc să ne strângă într-o îmbrățișare care să ne împletească, ne-a dus în direcții diferite.
Trezit din amorțirea rațiunii așa cum mi-o învăluise iubirea, sufletul meu s-a coborât adânc în mine ca să găsească printre durerile speranțelor frânte, ultima fărâmă a intuiției, acea mică armă inofensivă când se înșală, dar ucigătoare când nu este ascultată. Zăcea pe fundul sufletului meu, copleșită de amintirea sărutărilor dulci și-a adorației declarate ce s-ar fi cuvenit doar unei zeițe adevărate, nicidecum mie. Se lăsase păcălită de prea marele ego, care-i îndrugase câte-n lună și în stele, despre minunata-i frumusețe și bunătate, până-o convinsese că altele mai mărețe n-au fost și nici nu mai există.
Apoi, pentru nu știu care fapte, care cică n-ar fi corespuns cu iubirea, am fost dusă în fața tribunalului sentimentelor, judecată și condamnată la neiubire. Și pentru că nu mi-am recunoscut vinovăția pe care n-o știam nici eu, am fost supusă pedepsei torturii tăcerii. Și-așa am încercat să-mi continui viața într-o muțenie totală, nemaireușind să scot din iubitul meu niciun cuvânt și niciun strop de iubire. Am rămas întrebându-mă de ce iubirea nu poate revărsa de acolo de unde există, dacă există. Cum de poate iubirea judeca un suflet, cum poate ea să caute, să ancheteze, să cerceteze, să critice, să gelozească, să cleveteasă, cum poate ea vedea răul acolo unde ar trebui să înflorească doar frumosul, în rest fiind oarbă?
Agățată de zăbrelele coliviei în care-mi ispășesc pedeapsa, încerc să aflu cum de pot încă să respir și de ce-mi mai bate inima încă, de ce nu s-a terminat Lumea și cum de mai răsare soarele fără iubirea mea? De ce nu s-a pustiit Universul, de ce n-au dispărut toate stelele odată cu a mea, de ce n-au secat toate oceanele alături cu lacrimile mele, de parcă nu le-oi fi plâns eu pe toate?
Cine-s eu a cărei credință că iubirea nu se termină niciodată, dacă e iubire, a rămas de nezdruncinat chiar și după ce mi-a zguduit existența? Cine-s eu cea care încă trăiește, și de ce? Căci dacă nici aceasta n-a fost adevărată, atunci iubirea nu există!
