Că viața mea va aparține copiilor în cea mai mare măsură a ei și că deciziile nu vor mai fi toate ale mele, am știut din clipa în care, copil fiind, am simțit că pot fi întreagă doar la adăpostul uniunii dintre părinții mei. Împreună. Și de aici nemulțumirile unora că starea de părinte ți-ar închide tot orizontul.
Când nu mai ești mulțumit de viața ta e greu să ai multe alternative într-un orizont închis, nu-i așa? ce sanșă iți mai dai cu aceste date fixe?
Pentru că acesta este orizontul copiilor, iar viața lor ar fi afectată iremediabil dacă acesta ar fi înjumătățit. Copiii nu cresc normali după divorț indiferent de ce vei auzi de la lume sau de la marii specialiști. Poate că nu vei auzi niciodată tânguieli din partea lor, poate că nu-i vei vedea plângând niciodată, însă senzația că viața merge înainte e doar a ta, nu și a lor. Desigur că psihologii vor marja pe continuarea vieții normale după divorț, pentru că fenomenul e în plină creștere și cineva trebuie să le ofere alinare, speranță și justificare oamenilor care au făcut-o dintr-un motiv sau altul și care trebuie să trăiască cu asta… Altfel s-ar duce de râpă societatea. Și desigur că uneori divorțul salvează atât copilul cât și mama, dar nu despre un asemenea caz vorbesc eu aici.
Nu încerc să conving pe nimeni că aș avea dreptate, concepția îmi aparține în întregime. Dar trebuie să înțelegi că acest sentiment s-a născut din experiență, din inima unui copil care și-a văzut părinții în război. Apoi, ar fi suficient să observi cum reacționează copiii la cuvântul despărțire, cum le licăre ochii când le explici de ce pe un coleg îl cheamă altfel decât pe mama lui, cum li se întunecă totul când prind vreo idee despre faptul că părinții lor nu prea se înțeleg. În inima tuturor acestor micuți vine sfârșitul lumii lor. Și nu vor vorbi niciodată cu tine despre asta, oricât de abil crezi că ești în ale comunicării și oricâtă încredere vei avea că ești în stare să fii și mamă și tată.
Ți s-ar rupe inima să vezi cum acești copii lăcrimează privind desene animate atunci când un personaj își pierde mama sau tatăl, sensibilitatea lor merge până într-acolo încât îi terifiază gândul că li s-ar putea întâmpla și lor. Ar trebui să vezi cum plâng când un părinte întârzie acasă și cât de greu îi este celuluilalt să îi convingă că el se va întoarce. Pentru ei mama+ tata împreună reprezintă Universul copiilor, care s-ar sparge în secunda în care ei s-ar despărți. Însăși unirea lor, legătura lor strânsă le garantează copiilor că ei, copiii, sunt un întreg, că aparțin, că există, că sunt integri și neciuntiți. Divorțurile ologesc copiiilor întreaga concepție despre viață. Și, repet, tu din exterior n-ai să vezi niciodată asta, pentru că n-ai fost acolo, în sufletul lui micuț.
N-am uitat nicio secundă ce simțeam eu când ai mei vorbeau despre divorț. Mă ascundeam într-un colț cu inima strânsă în pumnii mei mici și mă gândeam că cel mai bine ar fi să mă desfac în două ca să-i pot urma pe amândoi. Îmi priveam părinții plângând și știam că amândoi suferă, dar nu-mi păsa decât de mine. Așa egoiști sunt toți, copiii nu vor să fie responsabili pentru fericirea părinților, pentru ei contează doar să-i aibă împreună, să aibă garanția că se pot sprijini pe amândoi, că sunt cei mai importanți în viața părinților lor. Ei sunt și au dreptul să fie Buricul Pământului pentru părinții lor.
Societății de azi nu-i mai pasă decât de fericirea individului. Individuală. Psihologia, ca știință a sufletului e devenit extrem de permisivă găsind justificare pentru orice decizie a omului, bună sau rea, egoistă sau nu. Numai omul să fie mulțumit. Nimeni nu se gândește la micuții care suferă în liniște pentru că nu știu să vorbească despre asta, pentru că nu știu că au dreptul să se apere. Din nefericire, modernismul ne lasă impresia falsă că trebuie să fim fericiți indiferent ce, să ne pretindem fericirea, indiferent pe cine facem să sufere. Ești văzut ca fiind cât mai deschis la cap cu cât te gândești mai mult la binele propriu. De aceea e chiar de bun augur și sunt premiați oamenii care divorțează la primul semn de neînțelegere, de aceea sunt admirați și invidiați cei care își caută calea toată viața chiar dacă n-o găsesc niciodată, fără să renunțe la o fericire pur teoretică, despre care habar nu au exact ce înseamnă. În alergarea aceasta după împlinirea individuală nu au loc ceilalți semeni, nici măcar cei iubiți sau cei în fața cărora ești responsabil. Ești doar tu și atât. Dar oare fericirea asta, odată atinsă, te împlinește?
Oamenii n-ar trebui să facă copii dacă nu se cred în stare să conviețuiască împreună măcar până la majoratul acestora. Asta dacă-i faci pentru ca să le oferi o viață a lor, ci nu pentru a te simți împlinit tu ca individ. Dar cine mai face astăzi copii dintr-un sentiment de dăruire fără ca gestul să fie de fapt un act egoist, care să te planteze în rândul lumii sau a avea cine-ți aduce un pahar cu apă la bătrânețe?
Copiii ar înțelege mai ușor moartea unui părinte decât părăsirea familiei de către acesta. Pentru că asupra morții nu ai control, nu depinde de tine. Chiar dacă e nedreaptă întotdeauna, spiritualitatea te ajută să-i dai un sens care să te aline, dar e alegerea ta dacă îți rupi copilul de celălalt părinte. Cum i-ai putea explica că suferința lui e mai prejos decât fericirea ta? Că îi iei dreptul de a trăi întreg alături de părinții lui, doar pentru că tu ai găsit fericirea în altă parte? E adevărat că și tu ai dreptul de a fi fericit, dar chiar cu riscul amputării fericirii copilului tău? Ai mai putea să trăiești complet știind că ți-ai construit noua viața pe lacrimile micuțului, de a cărui fericire ar trebui să fii responsabil?