“Crezi că nu te iubesc destul? Poate că nu te străduiești destul să meriți iubirea mea”, îmi spui cu un aer superior.
„Dovedește-mi că meriți, altfel nu te pot iubi, trebuie să te schimbi, altfel nu te pot suporta”, mă ard cuvintele tale aruncate într-o formă de reproș revendicativ a ceea ce tu crezi că ți s-ar cuveni. De multe ori fără să dai nimic la schimb.
Dar dacă spui că mă iubești, de ce nu mă poți accepta așa cum sunt? Sigur mă iubești pe mine ca om sau doar proiecția unei iubiri ideale, himera unui vis pe care l-ai crezut că ar însemna iubire? Fac și eu parte din povestea asta sau te interesează doar carcasă în care să-ți poți aduna tu idealurile?
Deschide ochii și privește-mă cum sunt! Sunt o ființă unică, așa am fost și când m-ai iubit prima oară, am personalitatea mea, calitățile și defectele mele, am propriul meu destin pe care-aș vrea să-l pot urma, fără să mă deturnezi de la drumul vieții mele. Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să te însoțești cu mine, și nimic nu m-ar face să sufăr mai mult decât dacă mi-ai pune piedică.
Tu spui că m-am schimbat, dar uiți că eram doar un boboc când ne-am promis iubirea. Ai înflorit și tu așa cum ai simțit, te rog, lasă-mă să mă deschid și eu, fără să-mi legi sau să-mi tai petalele, fără să mă ții în întuneric ca să nu pot înflori. Ai răbdare și încredere și lasă-mă să devin eu însumi, fără să-mi condiționezi creșterea amenințîndu-mă că-mi iei iubirea.
Mă doare eforul tău de a mă transforma în altceva ce nu sunt, dovedește că nu mă iubești, că vrei să mă îmbunătățești, să devin un om pe care să-l poți iubi, unul care să merite atenția ta, care să corespundă cerințelor tale. Nu de măiestria ta mă îndoiesc eu, n-aș deveni un om mai bun oricât de bine te-ai pricepe să mă modelezi, ci doar un prizonier frustrat care s-ar supune din dragoste, dar ar plânge după libertate pentru totdeauna. Nu știi că dragostea nu se cere ca la casa de comenzi…
Și poate c-ai reuși să zugrăvești în mine exact ceea ce vrei tu să vezi, din marea iubirea ce ți-o port, dar ce fel de dragoste ar fi aceasta dacă ai distruge autenticul din mine, ca să-l înlocuiești cu un fals, cu o închipuire?
Dragostea cere înțelegere profundă, ca să mă iubești trebuie mai întâi să mă accepți așa cum sunt, să iubești totul în mine, fără să mă schilodești, să mă separi de eu-ul meu interior, ca să devin un om care să-ți placă mai mult. Te rog, nu mă controla, nu mă manipula și nu mă forța să fac altceva decât îmi dictează propria-mi ființă. Lasă-mă să exist!
N-ai să știi niciodată cine sunt dacă nu mă lași să fiu EU. Și dacă nu-ți place cine sunt, atunci pleacă, nu te mai chinui lângă mine și nu mă chinui nici pe mine. Decât să mă mutilezi sufletește încercând să mă schimbi…mai bine schimbă-mă cu altcineva!
Dragostea nu poate fi ideală și nu pune condiții pentru a exista. Condiționată devine amară, se modifică într-un fel de ură, pe care este greșit s-o acceptăm ca fiind iubire. Devine un târg, o afacere rece și calculată, pe care toată lumea o vrea profitabilă…
Ia-mă așa cum sunt, iar dacă nu mă iubești, iubește-mă măcar cât să-mi redai libertatea de a fi cine sunt…
“Există un singur fel de a iubi oamenii, și acesta este de a iubi oamenii așa cum sunt”. Așa zice nenea Osho, iar eu am de gând să-l ascult.
