Încep școala. Nu, nu eu, dar e ca și cum ar suna clopoțelul pentru mine pentru a nu știu câta oară. Pentru că am același nod în gât ca în 19.. toamna (noo, doar nu credeați că e ora adevărului chiar acum) când m-am încolonat prima dată, aceeași apăsare în stomac când mă căuta tovarășa prin toilet ca să mă ducă la clasă, același ghem de lacrimi care se rostogoleau prin ochi fără să cadă. Am fost curajoasă întotdeauna, ca orice pui de om din generația mea crescut prin instituții de stat, nu-mi era frică de necunoscut, de oameni sau de disciplină, dar fizicul nu mă asculta întotdeauna. Așa că tremuram sub valurile de emoții care năpădeau toate o dată, fără milă, mica mea inimă sensibilă.
Și așa am rămas până azi când trebuie să clipesc des ca să nu mi se ducă lacrimile la vale, când dau vina pe curent sau pe insolație când trebuie să dispar din peisaj înainte să mă vadă careva cât îs de sentimentală.
Dar mâine nu va fi așa, nu voi mai pleca pe jos uitând că am venit cu mașina și nu voi încerca să pornesc motorul îndesând cheia în schimbătorul de viteze, ca prima dată. Acum am experiență și, în primul rând, nu mă mai duc singură. Îm iau colegul de apartament cu mine ca să fiu sigură măcar că ies din clasă inainte să mă amenințe învățătoarea că mă scoate cu paza.
Și dacă tot obișnuiam ca de fiecare Revelion să mă las de fumat și în fiecare început de lună juram că mă apuc de dietă, atunci se cuvine să duc tradiția mai departe și să încep o viață nouă de mâine. Să devin o mamă bună, un model pentru școlărița mea, să trecem prin asta împreună și să ne bucurăm împreună la final.
Așa că promit să fiu calmă și răbdătoare, să număr până la 10 înainte să deschid gura și să respir profund înainte să-mi pierd controlul. Să am perseverența de a o chema de 5 ori la masa de lucru fără să ridic vocea sau să mă trădeze tonul, să am puterea de a-i explica de 20 de ori același lucru ca să-l înțeleagă o singură dată și s-o iau de la început în ziua următoare, răspunzând zâmbitoare la toate “de ce”-urile și “pentru ce”-urile, convingând toate nu-urile să se mobilizeze în “da”-uri responsabile.
Promit să încerc să rezonez cu copilul meu pe plan afectiv, să-i înțeleg toate stările și să-i accept toate toanele ca find normale vârstei, lipsite de vreo răutate personală la adresa mea, să nu mă supăr când mă clasează în topul celor mai rele mame din lume, dar să nu ezit nici să fiu cea mai de gașcă mamă la petreceri sau în excursii.
Promit s-o încurajez spre cunoaștere, să nu fiu niciodată prea ocupată s-o ascult sau să-i răspund la întrebări, s-o susțin în momentele de impas ajutând-o să găsească soluții, dar fără să-i rezolv eu problemele. Promit s-o ajut să-și organizeze studiul, s-o învăț cum să învețe, să-i apreciez efortul și reușitele și mai ales să am și să-i dau încredere în forțele proprii.
Și-aș mai vrea să am modestia de a recunoaște când vreo problemă mă depășește, să fiu deschisă spre nou și să nu-mi fie rușine să învăț o dată cu ea lucrurile pe care le-am uitat sau pe care generația mea le-a trecut cu vederea. Să-mi fac timp să gândesc, să citesc, să mă perfecționez, să pot merge paralel cu copilul meu pe drumul educație. Să pot privi cu ochi de copil, să pot simți cu inimă de copil, să pot fi fericită ca un copil, alaturi de copilul meu, ca să-l pot înțelege mai bine.
Iar vouă dragi copii, vă urez să pășiți cu dreptul pe acest nou drum și să vă lăsați fermecați de noua cunoaștere. Îngerii să vă lumineze căpșoarele, să fiți silitori și ascultători, să fiți ageri la mine și rapizi în deslușirea lecțiilor ca să vă rămână destul timp ș pentru joacă.
Așa să ne ajute D-zeu!
