Toată lumea m-a învățat să iubesc: mama, bunica, școala, religia. Să iubesc cu toate felurile de iubire posibilă, dar să-i iubesc pe ceilalți. Nimeni nu m-a învățat, însă, să mă iubesc pe mine, nici să mă las iubită, la fel cum nimeni nu m-a învățat iubirea prin exemplul personal de dragoste răsfrântă asupra mea. Nu mă îndoiesc că le-am fost dragă multora, dar aproape nimeni nu mi-a spus-o în cuvinte și mulți încă se mai tem să mi-o arate prin fapte. Poate pentru că, probabil din cauza educației individuale deficitare, iubirea a rămas ceva ce omul trebuie să țină ascuns în sufletul lui, ca pe un sentiment ciudat de care trebuie să se teamă și de care i se impune să se rușineze.
Astfel, am ajuns să iubesc mult, pe toată lumea, fără să pun întrebări sau să am pretenții de reciprocitate, și fără să verific dacă puterea asta de a iubi izvorăște dintr-un suflet prea larg, prea puțin selectiv sau din propria-mi nevoie de a fi iubită. Am fost învățată că voi primi cu cât mai mult voi oferi, deci nu fac economie de sentimente și fapte bune. Sincer, încă aștept efectul bumerangului, dar parcă cineva m-a pus pe „hold on”, ca și când o socoteala divină ar fi decis că în viața asta doar voi oferi, urmând a primi abia în cea viitoare.
Am, deci, o predispoziție către sacrificiu. Toată viața m-a preocupat mai mult bunăstarea celorlalți decât a mea, simțindu-mă parcă vinovată să revendic vreodată bucuria, fericirea sau meritele, care de multe ori mi se cuveneau de drept. Nu-i nevoie să-mi analizez aici copilăria pentru a afla că neputința de a accepta fericirea provine din dezamăgiri prea timpurii și prea dureroase ca să mai poată fi rezolvate, mă limitez la a concluziona o viață plină de renunțări, de „cadouri” prea scumpe pe care le-am plătit cu însăși viața mea, fără să stau prea mult pe gânduri. Firește, pentru că întotdeauna am iubit pe altcineva mai mult decât pe mine însămi.
O revelație recentă m-a făcut să mă întreb cine plânge în mine: un copil trist cu pumnii strânși, o femeie despletită, cu pieptul îmbrățișat de propriile-i brațe, un animal chircit, ghemuit între frunzele pădurii primitoare cândva, dar care acum îi produce teamă? Cine sunt, unde sunt și cine îmi produce suferința care mă aruncă în vârtejul acestor întrebări? Care parte din mine a fost mai mult privată de iubirea fără de care simte că nu mai poate trăi? Știu doar că până nu aflu nu mai pot iubi…
Nu mai pot să iubesc, gata, s-a epuizat stocul de iubire de oferit, ba chiar socoteala, deși cu virgulă, mi-a ieșit pe minus. În urma inventarului, am găsit carențe la iubirea primită și-un surplus de frustrări personale ale unor oameni care mă acuză că n-am avut loc pentru iubirea lor. Știe cineva vreun depozit de unde să-mi fac aprovizionarea, dacă se poate…pe credit? Promit să returnez înzecit, după ce-mi voi alina pofta și durerea și nevoia de iubire.
