Conform DEX-ului “prieten”=persoana de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune, în timp ce “prietenia” este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc, care leagă două persoane.
Un concept atât de simplu ca prietenia a fost complicat de adulți, care au pus înainte de toate interesul lor personal, în scopul de a primi atenția, timpul, ajutorul fizic, psihic și chiar material al celorlalți. Am uitat de perioada copilăriei când ne împrieteneam ușor și ne simțeam minunat, când eram primiți cu brațele deschise într-un grup deja format, când descopeream calități și deprinderi comune, când pur și simplu ne plăcea și căutam compania micilor prieteni. Aceea era prietenia necondiționată, când instinctiv mângâiam un coleg care a căzut, ștergeam lacrimile unuia care plângea sau îmbrățișam un copil trist. Acei prieteni alături de care am învățat să devenim mai buni, mai sociabili, mai generoși, mai toleranți, mai veseli, alături de care am căpătat deprinderi noi, am trăit experiențe nebănuite și sentimente dintre cele mai variate. Am primit tot ajutorul de care am avut nevoie, fără să cerem nimănui nimic, fără a pretinde nimănui prietenia de tip ”sacrificiu” sau alte dovezi ale prieteniei adevărate.
Am crescut și am rămas cu aceeași nevoie de a aparține unui grup, de a fi integrați în societate, de a fi populari, acceptați, admirați și apreciați. Am uitat, însă, să ne oferim prietenia, am uitat să fim buni și toleranți, să ne oferim ajutorul, am uitat cam tot ce am învățat în copilărie. Am uitat că prietenia înseamnă mai întâi să oferi și abia apoi să primești. Am învățat, în schimb, să cerem.
Cuvântul “prietenie” a fost idealizat într-atât încât am uitat ce înseamnă cu adevarat. Cred că cele mai multe maxime despre prietenie au fost scrise, după cele dedicate iubirii (tot un fel de prietenie și ea). Ea este mereu invocată, ea este sursa suferințelor noastre, este cuvântul prin care ne definim așteptările de la semenii noștri.
Lista cu cerințele calităților unui prieten nu este enormă, ci infinită: Prietenul trebuie să ne fie alături la bine și la greu, să ne accepte așa cum suntem fără să încerce să ne schimbe, să ne menajeze și să nu ne critice, să nu ne facă să suferim, să ne ajute când avem nevoie, să se bucure pentru fericirea noastră, să ne țină mereu în lisa priorităților lui, să ne înțeleagă fără să ne judece și să ne sprijine fără să pună întrebări, să ne ofere iubirea lui necondiționată fără să ceară nimic în schimb. Prietenul este mereu “acolo”, mereu disponibil, mereu darnic, mereu bine-dispus și plin de viață, mereu cu umerii pregătiți pentru problemele noastre, și gata să uite de sine pentru a ne fi de ajutor nouă. Și toate astea ….”pe viață”.
Nu este, totuși, o misiune prea grea pentru un singur om? Nu cerem prea mult de la o ființă umană asemeni nouă? Ne-am învățat să condiționăm prietenia, dar suntem pregătiți și dispuși să oferim măcar același lucru în schimb?
Toți ne dorim să fim ascultați, dar câți dintre noi știm să ascultăm? Toți așteptăm ajutorul, dar câți dintre noi suntem dispuși să ajutăm? Exista reciprocitate într-o relație de prietenie? Știm și ne străduim să construim această relație, ne implicăm și facem eforturi să facem relația să meargă sau așteptăm efectiv să apară “un prieten” în viața noastră, unul de la care să avem doar așteptări fără sa ne simțim datori să-i întoarcem “prietenia”?
Aud deseori expresia “am ghinion, nu-mi găsesc un prieten adevărat”, dar de ce trebuie el căutat și de ce nu este găsit? Oare pentru că cuvântul “ajutor” apare atât de des în reflecțiile noastre despre prietenie? Nu vi s-a întâmplat niciodată mai întâi să fiți ajutați și abia apoi cel care v-a întins mâna să vă devina prieten? Sau nu ați avut niciodată prieteni de al cărui ajutor să nu fi avut niciodată nevoie? De unde și până unde maxima “prietenul la nevoie se cunoaște”? și de ce numai “la nevoie”?
Și ce înseamnă, până la urmă, prietenia? Unii dintre noi atribuie ușor statutul de prieten, alții mai greu sau numai după ce au testat îndelung pretendentul la titlu, iar pentru alții acest cuvânt nu există. Când s-a pierdut un concept atât de simplu și pur, atât de natural? Oare când ne-au crescut pretențiile?
Înainte să te întrebi câți prieteni adevărați ai, întrebă-te dacă există cineva care să te considere a fi cel mai bun prieten al său. Ești un om atât de important pentru cineva? Pentru a găsi un prieten adevărat trebuie întâi să fii tu însăți un prieten, să fii sincer, respectuos, să nu te temi să-ți deschizi inima, să îți oferi sprijinul necondiționat și dragostea fără să te temi că vei fi trădat. “Este mai rușinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fi înșelat de el”, zicea Arthur Schopenhauer.
Și nu te teme: prietenii adevărați nu vor nimic de la tine, în afară faptului că vor sa fie langă tine, să se simtă bine în prezența ta.
