Având un moment de luciditate, în plină depresie, am ieșit afară și mi-am zărit prietena. O coadă roșie, o lamă ascuțită și-un zâmbet ștrengar, m-au îndemnat s-o apuc zdravăn pe doamna sapă și să mă îndrept spre pătrățica mea de pământ, un strat părăginit încă din toamnă.
Și iată-mă revărsându-mă asupra pământului cu toți nervii care mi s-au strâns ghem în piept, cu toate supărările, dragostea, ura și frustrările care nu mă lăsau să dorm de-o vreme-ncoace.
Am încercat orice: discuții dragi și empatizări adânci, îmbrățișări, plimbări sub clar de lună și chiar iubirea trupească zilnică, ca terapie de ultimă instanță, însă nimic, dar nimic, care să mă scoată din pâcla care s-a amestecat în viața mea cu unicul scop de a-mi întuneca rațiunea.
Am închis ochii plângând și m-am trezit chinuită de stafii, de-un suflu care nu mă lasă să respir și care mă aruncă departe de realitate de câte ori mi-e greu. Am reușit să mă trezesc, dar a rămas o umbră în inima mea, ca o durere care-mi va aminti mereu că nu mai vreau să dorm niciodată. Nu în viața asta. Și nu atâta timp cât antivirusul meu e bolnav de-o molima care mi-a destabilizat echilibrul: setea de iubire.
Alooo…judecata, ia o pauză din tumultul gândurilor fără noimă, coboară dintre Zburători și pune mâna pe sapă. Da, da, prietena care te-ascultă fără să te întrerupă și care nu se supără când lovești cu putere, o dată, de două ori, de-o mie de ori, până cazi lată și fără suflare pe-o brazdă de pământ, cu vântul fluierându-ți prin păr și genele pline de țărână. Epuizarea, ce cântec dulce, cea mai completă senzație de fericire, eliberarea de orice urmă materială a ființei mele…
Cu corpul frăgezit de durerile vii ale înverșunării cu care am trudit, cu creierul golit de gânduri și sufletul neted și inocent, închid ochii în acordurile ciripitorilor din pădure și mă întreb: unde-i durerea care m-a pustiit, unde-i speranța deșartă care-a trecut de ușa ferecată a inimii mele și și-a permis să iasă la lumină? S-au dus…a rămas doar iluzia că nu voi mai suferi niciodată…
