Îmi spunea cineva drag ieri că țin la libertate atât de mult tocmai pentru că sunt total reprimată. Așa că azi vreau să-mi fac timp de introspecție, să mă ascult puțin cu urechea și să-mi lipesc ochii de gaura cheii care-mi ține inima despărțită de restul corpului. Să văd dacă mai există.
M-am născut liberă și poate că primul meu țipăt a fost atât de puternic tocmai ca o presimțire a interzicerilor de mai târziu, a impunerii de a-mi ține gura închisă ca să nu mă pot exprima, să nu pot lăsa viața din mine să iasă la suprafață așa cum o simt.
Am intrat în viață cu inima plină, dar cu capul gol, ca un registru pe care societatea a început să scrie cu grabă, ca și când n-ar fi fost nicio clipă din viață de pierdut. Așa a apărut informarea și educarea, formarea mea ca persoană așa cum trebuie să fiu, nu cum doresc să trăiesc. Mi s-a permis să-mi educ capul, să-l umplu cu intelect, dar mi s-a impus să-mi neglijez inima, și dacă pot, să uit de ea. N-am putut.
M-am născut grea de cap și slabă de inimă, dar am fost învățată rapid să mă corectez, să pun capul în locul inimii și invers. Spre binele meu. Inima a ajuns să fie foarte condamnată și evitată, și pentru că nu poate fi controlată, oamenii au ales să se ferească de ea, să o reducă la a fi doar un organ al coprului, unul vital ce-i drept, dar fără să-i atribuie altă caracteristică importantă pentru viață. Asta pentru că sensibilitatea nu rentează, nu conduce spre progresul fizic, nu câștigă bani și faimă. Să fii simțitor înseamnă să fii slab și vulnerabil, în vreme ce numai cei duri și puternici câștigă. Câștigă ce?
Ne temem de emoțiile și sentimentele noastre pentru că știm că vor fi neînțelese, judecate și marcate cu eticheta de neputiință. Așa că frica a de nu fi alungați și renegați de societate ne face să le reprimăm, să ne înghițim lacrimile și durerile, și să le ascundem în colțuri îndepărtate ale sufletului nostru până în clipa când ne vom simți în siguranța ca să le scoatem la lumină. Clipă care vine atât de rar sau nu vine niciodată.
Dar există oameni care nu numai că reușesc să trăiască așa, dar sunt și foarte mulțumiți. Cei mai reprimați sunt și cei mai admirați și respectați, pentru că psihologia a denumit lipsa manifestării simțirii, autocontrol, ceea ce maschează de prea multe ori răutatea, răceală, invidia și relele intenții. Pentru că ipocrizia a fost ridicată la rang înalt, iar falsitatea a ajuns valoroasă, păstrarea aparențelor devenind însăși scopul relaționării de succes. De aceea simțim instinctiv teamă în fața celor calmi și liniștiți, care se consideră echilibrați, dar care nu fac altceva decât să-și ascundă dezechilibre grave sub masca lor impenetrabilă, de roboți, știind că ei sunt cei care ne pot face cel mai mult rău.
Reprimarea înseamnă să-ți impui sau să accepți să trăiești o viață care nu te descrie pe tine însăți. Este o distrugere, o sinuciderea a ființei care ești, în favoarea alteia create de societate. Dacă consimt la asta, atunci înseamnă că-mi fac rău mie, iau dacă pot face asta, atunci pot face rău oricui. Ce fel de om aș deveni atunci?
Așa că încerc să-mi păstrez pentru mine măcar o pate neatinsă din cea care sunt, încercând să evoluez și să devin mai bună și totuși să rămăn așa cum sunt. Vreau să plâng atunci când îmi vine să plâng, pentru că pot spune cu o lacrimă mai multe decât pot exprima în cuvinte, vreau să râd fără să-mi fie frică de căderea în penibil, vreau să țip când sunt furioasă, pentru că altfel mi se revoltă trupul și mi-aș provoca o suferință fizică. Pentru că o persoană care nu se înfurie niciodată nu va fi în stare nici să iubească. Iar eu vreau să iubesc pe cine iubesc, fără să calculez dacă iubirea mea e corectă sau meritată sau reciprocă. Vreau să fac greșeli ca să am ce corecta și vreau să mă cunosc în toată slăbiciunea mea, ca să mă pot accepta și iubi. Vreau să fiu un om complet, cu toate emoțiile, sentimentele, fricile și frustrările mele pe care să mi le pot manifesta exact așa cum le simt.
Pot și eu să fiu tare și puternică, dar asta numai după ce mă satur să fiu eu. Lăsați-mă să fiu!
