Știu că trebuie să te mulțumești cu ce ai, să te bucuri atât cât ai, fără să te gândești că într-o zi nu vei mai avea. Să trăiești cu pasiune fiecare zi, fiecare situație, fiecare senzație, să iubești maxim azi fără să te gândești la mâine sau la ieri, să dai din tine tot ce ai în fiecare zi, pentru că nu știi sigur că vei mai avea șansa asta mâine. Iar când pierzi, în loc să suferi, să poți fi recunoscător că ai putut trăi o experiență minunată, fără să plângi, fără să te tăvălești pe jos, fără să te întrebi “de ce tu”,” de ce tocmai ție”…Pentru că nimic nu e veșnic, nimic nu durează, totul se schimbă, iar noi nu putem controla nimic.
Dar ce să facem cu dorul? Mintea poate uita, dar sufletul simte lipsa, îsi amintește din trecut și vrea, mai vrea măcar o firimitură din ce-a avut cândva, deși știe că nu-i va ajunge oricum, că nu se va sătura niciodată. Cred că fotografiile, scrisorile și melodiile “împreună” au fost inventate ca să ne chinuie, să ne amintească trecutul pe care a trebuit să-l uităm ca să putem merge mai departe, o fericire curmată brusc sau în urma unei decizii greșite.
Dar la ce ne folosește trecutul dacă tot nu putem schimba nimic din el și la ce ne ajută viitorul dacă nu devine prezent niciodată? La ce ajută durerea lui “ce-am avut și ce-am pierdut” sau amăgirea lui “n-am să pot fi fericit decât dacă…”? Pentru că acel “dacă” nu se va întâmpla niciodată dacă nu-i dăm șansa să se nască trăindu-l acum, aici.
Dar cum să trăim prezentul când ne strânge de inimă trecutul și când ne țiuie în urechi viitorul? Cum să trăiești fără planuri, fără să râvnești neîncetat la ceva greu de atins, care oricum nu te va mai ferici când se va înfăptui în cele din urmă? Sau cum să-ți permiți fericirea când știi că traumele îndurare în timp ți-ar da toate motivele să te vaieți, să-ți plângi de milă, toate scuzele pentru nefericirea vieții tale actuale. Și-apoi, cum să-ți explici fericirea prezentului în contextul trecutului nefericit sau în lipsa unei proiecții unui viitor mai bun? N-ar fi dubioasă bucuria ta în ochii celorlalți care n-o pot înțelege? Și ai putea trăi fără înțelegerea celorlalți?
Ne-am obișnuit să fim nefericiți pentru că numai asta vedem în jurul nostru, este singura stare constantă, a devenit o normalitate. Suntem mereu triști și apăsați de dorințe și nevoi nesatisfăcute, veșnic preocupați de acumulare de bunuri, de un trai mai îndestulat, de mai multă faimă, mai multă apreciere, mai mult orice. Nu ne ajunge niciodată nimic din ce avem , oricât de bine am duce-o, ne gândim că întotdeauna e loc și de mai bine.
Când ne preocupă starea noastră financiară ne promitem în fiecare zi că vom mai fi fericiți mâine, când vom avea mai mulți bani, iar când avem o relație de iubire, nu ne putem bucura azi pentru că ne este frică că o vom putea pierde mâine. Nu ne dăruim niciodată trup și suflet de frică că vom fi părăsiți, că vom fi înșelați, că cineva va profita de iubirea noastră și că în final vom suferi.
De fapt nu putem fi fericiți de frică că vom fi nefericiți, nu putem trăi de frică că vom muri. Și totuși, moartea e singura certitudine, nu de ea ar trebui să ne fie frică…Putem muri trăind sau putem muri gata morți.
