Nu beau, nu fumez, nu mă droghez, deci n-am vicii la care să renunț la început de an. Dar niște noi planuri și așteptări de la mine, câteva principii de antrenament care să mă țină ocupată tot anul, trebuie să am.
Așa că-mi propun ca în noul an să mă abțin a judeca pe cineva, oameni pe care altfel aș avea potențial să-i cunosc poate mai bine decât ei înșiși. Promit să tac mai mult și să ascult mai mult, să mă abțin să întrerup șirul vorbelor cuiva, cu pretenția că am înțeles ce gândește înainte de a se termina de exprimat el însuși. Să am răbdare să observ, să aștept logica manifestărilor sale fără să mă grăbesc să etichetez, fără să pun diagnostic și fără să ofer soluții sau sfaturi acolo unde nu mi-au fost cerute. Să ascult și atât, iar când vorbele nu pot fi rostite, să nu vorbesc eu în locul celuilalt, să nu mă comport de parcă aș știi ce gândește, ce simte, ce trăiește. Să nu completez povestea nimănui cu propria-mi poveste, cu elemente de experiență din eu-l personal.
Să iau omul așa cum este el înțelegând-l sau nu, fără să-mi imaginez că este sau că nu este conform cu vreo proiecție de-a mea, cu vreo închipuire sau amintire a caracterului cuiva pe care-l cunosc sau care mi-e drag sau de care mi-e dor sau care m-a rănit și nu-mi mai doresc să-l revăd vreodată. Să acord șansa de-a fi un om nou, nealterat de alte experiențe ale mele.
Să nu mai pedepsesc pe nimeni pentru greșelile predefinite pe care altcineva mi le-a amprentat în inimă. Să nu compar și să nu mă compar cu alți oameni care mi s-au părut a fi mai buni, mai drepți sau mai condamnabili. Să nu mă mai simt datoare să plătesc pentru greșelile altora, dar nici să mai aștept ca alții să plătească pentru deciziile mele de sacrificiu impus sau autoimpus, nu-i nicio diferență. Să ascult și să înțeleg tăcerea atunci când nu rostește vocea nimănui, să simt mai degrabă cu sufletul decât cu ochii, să văd mai bine cu ei închiși decât deschiși, mai întâi înlăuntru și apoi afară, din întuneric înspre lumină, ci nu invers.
Pentru că nu știi niciodată ce ajunge pe buzele omului atunci când inima dictează sau rațiunea sau datoria. Pentru că nu știi ce anume stare a determinat o reacție sau ce simțire a fost ascunsă în debitul verbal sau în scrierile sau în faptele sau deciziile cuiva, existențiale sau nu, sau în nebuniile mai mult sau mai puțin trecătoare.
Pentru că oricât de aproape de adevăr crezi că ai fi, nu poți știi niciodată realitatea din sufletul altui om, acea realitate atât de relativă, dar care face diferența între oameni, indiferent de cât de bun cunoscător ai fi, de câtă experiență sau profesionalism ai avea într-un domeniu cu pretenții de citire și chiar tratare a sufletului.
În schimb aș putea iubi mai mult. Necondiționat, fără să întreb sau să cercetez sau să vreau să știu amănuntele din spatele culisei, intenționat prea puțin vizibile, fără să caut parcă un motiv sau vreo calitate excepțională care să certifice că iubirea mea este meritată.
Să iubesc și atât, iar acolo unde nu pot înțelege iubirea, să tac și să admit că unele lucruri îmi vor rămâne necunoscute pentru totdeauna, indiferent de motivul pentru care celălalt a preferat să le țină ascunse, și fără să mă macine aceasta.
