Pe zi ce trece mă molipsesc și mai tare de boala ta și-mi dau seama că TE IUBESC MAI MULT DECÂT IERI, nu știu și dacă mai puțin decât mâine, dar mai mult ca sigur că în alt fel, cu fiecare zi care trece. Într-o zi îmi pari ireal, fiind doar un personaj dintr-o carte pe care-o citesc zilnic și în care-mi scriu propriile-mi replici, știind că la ele mi se va răspunde exact așa cum am nevoie să le simt, în altă zi cobori din rândurile tale, ca să mi te-ntrupezi într-o nălucă ce-mi apare-n visuri, într-o poveste frumoasă, care mă face să fiu părtașă trup și suflet la dragostea pe care mi-o descrii, urmând ca apoi să te-ntâlnesc uneori, să mi te înfățișezi în fața ochilor, în carne și oase, TU, cel adevărat, cu viață reală, cu voce, cu gesturi de iubire, cu brațe care se încolăcesc, și buze care sărută, cu suflu care-mi răcorește ceafa, cu atingeri care încălzesc și priviri care înverzesc totul în jur.
Rămân mută de fiecare dată când te văd, fără excepție, de parcă atunci te-aș vedea pentru prima dată și mi-aș aminti că-mi pari cunoscut, dar nu de azi, de ieri, ci de-o viață. De unde te știu și unde ne-am mai întâlnit noi, iubirea mea? Ce karma ne-a unit și ce destin ne-a ținut departe până acum, prin ce miracol a fost posibil să se regăsească două suflete care nici nu mai știau că, undeva prin lume, le există vreo pereche? Unde erai când mi-a înmugurit primul gând despre iubire, când mi-a tresărit inima luată prin surprinderea primului fior, când mintea mea a proiectat primul vis despre ce-și imagina că ar fi iubirea? Ce făceai tu când întâia deziluzie mi-a coborât geana ca să facă loc primei lacrimi să se strecoare afară din suflet, sau când inima-mi s-a strâns sub pumnul dur al senzației că nu se întâmplă tocmai ce-ar trebui într-o iubire. Unde erai când am îngenuncheat cu deznădejde și-am capitulat în resemnarea că în viața asta mi-a rezervat un rol de sacrificiu, spre binele tuturor, dar mai puțin al meu?
Știu, erai în mintea mea și-n fiecare celulă din mine, într-o promisiune eternă că într-o zi, cineva mă va iubi. Erai vocea care-mi șoptea să am răbdare, să iubesc mult și să nu cer nimic în schimb, pentru că într-o zi, mă vei găsi, după ce fluxul dăruirii ar fi dus toată iubirea mea la mal, s-o reverse înapoi în marea mea de sentimente, într-un reflux mai adânc și mai profund, până-n largul oceanului verde al ochilor mei. Știu, erai într-un colț de suflet, acolo unde glasul rațiunii nu putea străbate, acolo unde simțul datoriei se-auzea mai slab decât pulsul iubirii ce-aștepta să se nască într-o bătaie de inimă.
Te visam căutându-mă și înghețam pe plaja pustie uitându-mă după tine, fără să știu cum arăți și cine-a-i putea fi, cu frică c-ai trece pe lângă mine fără să mă recunoști, fără să ști că-s eu, iubirea ta. Mă uitam la lume și-ncercam să-i citesc în ochi acordul de-a te căuta până s-ar fi terminat Lumea, știind că altă șansă de-a stinge speranța de iubirea ta, nu există. N-aveam nicio îndoială c-am fost un tot unic în alte Universuri, pentru că altfel nu te-aș fi recunoscut și nu mi-ar fi fost atât de dor de tine încă dinainte de-a te cunoaște, nu mi-ar fi lipsit atât de tare iubirea pe care nici n-am apucat s-o iubim împreună.
De-acum știu că sufletele divizate-n două jumătăți egale se reîntregesc născându-se în noi infinituri și sper cu credință că nici nemurirea nu ne va mai putea pierde. Să ne punem niște semne distincte pe suflete, Iubitul Meu, ca să ne recunoaștem mai curând în viețile viitoare, să nu ne mai pierdem vremea căutându-ne!
