A fost odată un prinț care-și pierduse vederea în bătălia primei sale iubiri. Flăcările acestei dragoste îi pârjoliseră ochii și din acea zi el nu mai putuse vedea dragostea. Dar pentru că era romantic din fire și pentru că fusese alăptat cu dragoste de-o doică care-i citea povești cu zâne, într-o zi prințul a început să-și imagineze dragostea așa cum o simțea el cu sufletul. Și i se părea că se umple cu un fel de căldură interioară de câte ori își imagina cum ar fi iubirea, cum mâinile sale ar mângâia cosițe blonde, cum ochii săi orbi ar fi căpătat vedere prin alți ochi verzi, ai unei zâne.
Într-o zi, plimbându-se prin grădinile palatului și atingând petalele florilor pentru a le ghici culoarea, pe buzele sale poposi un sărut. Mai mult surprins decât încântat de acest gest venit de niciunde, își umezi buzele pentru ai gusta aroma. Și cum nu mai simțise niciodată așa ceva, se gândi că aceea trebuia să fie dragostea.
Ce nu știa, însă, prințul este că mirajul visului din fața lui nu era nicidecum vreo prințesă crescută la palatele împărătești, ci fiica unei vrăjitoare bătrâne care o preschimbase în fecioară, dându-i astfel șansa de a-și găsi un fecior de viță nobilă care s-o facă regină. Și dintr-o dată, sărutul fiind otrăvit, prințul simți cum se transformă, se grăbi să fie recunoscător și se închină la picioarele buzelor ce-l sărutară, jurând să le fie pe deplin credincios toată viața. Până să-și dea seama ce se întâmplă se și preschimbase în sclav.
O vreme prințul fusese fericit să trăiască la picioarele zeiței sale, adorând și urmele pașilor pe unde aceasta călca și închinându-și viața satisfacerii poftelor iubirii sale. Până într-o zi când i se făcu frig, atât de frig că simțea cum ii bate inima din ce în ce mai încet. A alergat la zeiță și-a întrebat-o de ce, s-a aruncat în brațele sale sperând să se încălzească. Dar vai, cu cât o atingea mai mult cu atât mai rece era, iar frigul i se cuibărea mai adânc în oase. Acela a fost primul moment în care și-ar fi dorit nespus să poată vedea, pentru ca ochii să-l ajute să găsească răspunsuri la întrebările care îi paralizau sufletul. Se mulțumi doar, în disperarea lui, s-o atingă, să-i caute cu mâinile sufletul, pentru că așa fusese învățat, că sufletul ar fi cea mai caldă parte din făptura unui om. Și îi găsi părul bălai și ochii verzi, umerii goi și frumoasele-i picioare, îi găsi pântecul matern pe care adora să se culce în speranța unui acasă cândva, dar nu reuși să găsească suflarea, acea inimă mică care bate în orice ființă care s-a născut ca să fie umană, nu care doar s-a pretins a fi.
Dezamăgit și începând să ghicească că a fost păcălit, prințul și-a încuiat ușa sufletului și-a plecat să încredințeze cheia cuiva care s-o păstreze în siguranță. Și mergând așa pe drum, abătut de gânduri, l-a prins întunericul rătăcind prin cărările necunoscutului. Nu era mare diferență, el oricum orb fiind n-ar fi putut vedea lumina, așa că se ghidă după instinct, simțindu-se atras de-o undă de căldură care vedea de undeva, nici el nu știa de unde.
Deodată, urcând într-o poiană, căldura se aprinse și mai tare în inima lui și-a știut că găsise ce căuta. Era Zâna Licuricilor în care abia mai pâlpâia speranța. Zăcea lată în mijlocul firelor de iarbă, dormind într-un blestem din care nu se putea trezi decât dacă ar fi găsit dragostea adevărată. Dar prințul nu avea de unde să știe, căci el nu o putea vedea, așa cum nici ea nu-l putea auzi. Cuprins de o nădejde nesperată, se aplecă spre locul care-l dogorea mai tare și puse cheia sufletului la sânul Zânei știind că se va întoarce după ea într-o zi. Apoi, cu inima parcă ușurată de-o povară, făcu cale-ntoarsă până la palatul unde locuia cu prințesa lui de gheață.
Nu știe nimeni dacă au trăit fericiți până la adânci bătrânețe, ci doar că, fără suflet, prințului nu i-a mai fost frig.
