Vreau să scriu, să citesc, să mănânc și să adorm spontan când nu mai pot face acestea. Vreau să râd, să alerg, să-mi ud picioarele în roua ierbii și să-mi usuc genele la soare, după ce-aș fi lăcrimat de fericirea spiritului meu liber. În schimb, slujesc pe alții și mă aplec pentru fiecare în parte, execut dorințe cerute sau numai intuite, și-mi fac griji, întotdeauna pentru ceilalți. Nu mă pot relaxa deloc, căci dacă nu sunt epuizată fizic, atunci cu siguranță subjugată psihic. Pur și simplu n-am destulă putere să spun “STOP, lăsați-mă să trăiesc eu mai întâi, ca să pot trăi și pentru voi”. Iar faptul că nu-s în stare să fac ceva pentru mine nu-i deloc o virtute, ci un handicap care mă privează de propria-mi viață.
Pentru că întotdeauna este mai ușor să faci pentru alții, pentru că te motivează recunoștința lor până la un sentiment de o falsă sațietate, pentru că te simți mai util, mai bun și mai frumos atunci când ești apreciat de ceilalți. De ce te-ai purta frumos cu tine însuți dacă ai fi singurul care ar vedea asta? Cine ți-ar mulțumi pentru bunătatea ta, în ochii cui ai crește ca un aluat pufos gata să plesnești de grandoare?
De aceea preferăm să renunțăm la noi pentru a ne dedica altora, de aceea nu ne trăim propriile vieți, ci pe ale celorlalți, cei pe care vrem să-i ajutăm, de multe ori împotriva voinței lor, de alte ori pentru că se profită de noi, de prostia și de sensibilitatea noastră. Uneori fără să știm că mai rău le facem.
Da, sunt handicapată, nu sunt în stare să am grijă de mine, dar am pretenția că pot avea grijă de alții, sunt plină de dorințe neîmplinite, dar sunt destul de încrezută cât să cred că le pot împlini pe ale altora, habar n-am să-mi ascult vocea interioară, în schimb îmi aplec urechea chiar și acolo unde nu e nimic de auzit.
Dar mai grav este că, deși nu mă iubesc de niciun fel, căci cum altfel s-ar numi această lipsă de interes asupra propriei persoane, aștept iubirea de la alții. Nu mă plac pentru că mi s-a inoculat că aprecierea trebuie să vină din exterior, nu mă respect pentru că mi s-a repetat că respectul se câștigă, nu mă iubesc pentru că cineva a spus că iubirea se merită. Dar în schimb, aștept de la alții iubire și respect. E ca și cum aș spune: “hei, nu e nimic frumos în mine, n-ai niciun motiv să mă iubești, dar vreau s-o faci, și încă necondiționat și, dacă se poate, pe veci.”
Ar trebui să știu că dacă nu mă pot iubi pe mine, atunci n-am cum iubi pe nimeni. Că dacă nu mă îngrijesc întâi de fericirea mea, nu am cum contribui la a altora, că dintr-un suflet golit de vlagă, n-am cum dărui altora bucurie și speranță, că din întuneric nu pot arăta nimănui luminița de la capătul tunelului.
Am uneori câte o sclipire de luciditate și realizez că trăiesc în întuneric. Posibil că mi-am stins singură lumina, pentru economie, sau poate doar a obosit să mai ardă. Dar, hei, se oferă cineva s-o aprindă?
