Se spune că era odată o fată frumoasă care nu cunoștea alt sentiment decât iubirea.
Părăsită de părinți, fusese crescută de-o bătrână, care suferind foarte mult la viața ei, se hotărâse să-i ascundă micuței toate răutățile Lumii, și s-o-nvețe un singur lucru IUBIREA. Așa că chemase Ursitoarele Pământului, care să-i închidă rând pe rând ochii minții, cu tot răul, invidia, gelozia, râvna și perfidia posibile vreodată. Doar doi ochi i-a lăsat deschiși, unul doar să vadă și altul doar să simtă iubirea.
Și vedea fata noastră cu ochii ei verzi ca marea numai sufletul din oameni, nu și mintea, căci putea simți inimile și asculta sufletele, dar nu putea auzi gândurile și nu putea vedea faptele. Astfel că i se păreau toate frumoase, și chiar animalele sălbatice din pădure deveneau în ochii ei blânde și firave, slabe și neajutorate- vulnerabile. Avea o mână rece a cărei mângâiere răcorea și cele mai încinse caractere, și-o mână caldă, cu care topea și cele mai înghețate ființe.
Înzestrată astfel, domolea și cele mai răscolite spirite, prin înțelegerea cu care privea chiar și sufletele cele mai întunecate, găsindu-le scuze pentru orice fapte ce puteau fi catalogate drept rele. Căci ea credea că nimeni nu se naște așa, ci rău devine numai după suferințe îndelungate și schinjuiri insuportabile ale sufletului. Așa că, nefiind vina lor pentru ceea ce deveniseră, puteau fi salvați doar cu leacul Bunătății.
Așa că iubea pe toată lumea, chiar dacă nu i se răspundea la fel, și nu conta cât era de evident urâtul din jurul ei, căci ea nu-l putea vedea, reușind să găsească frumusețea chiar și acolo unde Natura uitase să înzestreze.
Degeaba încerca s-o avertizeze bătrâna ei că face risipă de iubire, fata crescu o domniță care era ferm convinsă că iubirea se culege de acolo de unde-o semeni, fără a lua în calcul buruienile care creșteau atât de mari și viguroase încât înăbușeau mlădițele firave ale dragostei ei. Căci Răul și Ura continuaseră să existe pe lume chiar dacă ochii închiși ai minții ei nu reușeau să le deslușească.
Și-așa se plimba toată ziua prin împrejurimi împărțind la toată lumea iubirea ei, ascultând pe oricine simțea nevoia să-i împărtășească o suferință, știind că va fi vindecat pe loc ca printr-o minune, odată ce-și va fi transferat domniței toată durerea, și primind înapoi milă, îndurare și Speranță.
Domnița nu dădu ascultare sfaturilor bune primite și-și deschise larg inima, ca să poată primi în ea pe oricine ar fi avut nevoie. Numai că oamenii nu veneau la ea ca la un templu sfânt, desculți și cu sufletul curat, ci intrau încălțați și cu noroi pe tălpi, aducând cu ei în loc de flori, mărăcini pe care-i înfingeau în suflet. Căci auziseră ei că fata era invincibilă protejată fiind de Zei, și pentru că nu le venea a crede, ar fi vrut să se convingă ei înșiși.
Bătrâna aproape se îmbolnăvi când își dădu seama de răul pe care-l făcu acoperind ochii copilei și vru să-și repare greșeala implorându-le pe Ursitoare să-i deschidă din nou. Dar fiind prea târziu, Zânele Naturii nu putură face mare lucru, pentru că domnița prinsese gustul facerii de bine și-avea deja impresia că va reuși să ia în mâinile ei toate nenorocirile de pe Pământ ca să le transforme în bine.
N-a fost așa pentru că oferindu-și inima tuturor și neprimind înapoi inima nimănui, Domnița se stinse cu timpul, iar ochii ei verzi, deși rămași tot deschiși, își pierdură sclipirea și puterile.
Bătrâna muri de inimă rea, ultimile ei cuvinte fiind adresate scumpei copile: “inima ta să n-o știe nimeni, niciodată, draga mea!” Prea târziu, însă…
Cu rădăcinile adânc înfipte și armonios încolăcite în Centrul fierbinte al Pământului, se înalță timidă și îngropată pe jumătate, Reduta Doamnei, un dar din partea Zeilor, pentru memoria celei pe care-au devorat-o pasiunile adânci trăite acordând oamenilor toată încrederea și dragostea ei. Ca să apere ce-a mai rămas din ea!
