Pe cerul minții mele se adună gândurile ca norii. Unul vine, altul pleacă, plutind de colo adiați de curentul conștienței mele. Sunt nori mari, grei, plini cu amintirile pe care le-am adunat o viață, sau cu temerile prezente, sau cu proiecțiile planurilor care nu s-au întâmplat încă, cu angoasele minții mele sau cu speranțele salvatoare de unde-mi iau puterea.
Sunt gânduri în idei sau în imagini, cuvinte rostite sau nerostite, ascunse la adăpostul intimității personale, sunt fapte trecute sau netrecute, de care sunt mândră sau nu, de care-mi place sau mă rușinez să-mi amintesc.
Din toată gama de pufoșenii care-mi defilează prin minte, unii nori sunt senini, alții întunecați și tulburi, unii nervoși, alții sperioși, rând sau plâng, sunt încrezători sau își frâng mâinile. Dar cei mai stufoși dintre toți sunt cei care cuprind între brațele lor perioade întregi din viața mea.
Copilăria, un nor aproape transparent care râde la mine vesel în timp ce încă sare coarda. Are aceeași vârstă de câte ori trec pe acolo, dar se volatilizează tot mai mult cu timpul. Luptă cu greu să-și păstreze spațiul atunci când norii cenușii îl înghesuie.
Adolescența este o furtună cu fulgere necontrolate, care încă reproșează că nu-i înțelege nimeni dezordinea. Nu este roz cu sclipici așa cum o visam în copilărie și nu este îmbinată de siropul dragostei, dar încă visează și urzește speranțe pentru toate cele care se vor întâmpla, când și dacă se vor întâmpla…
Prima tinerețe stă calmă într-un colț, parcă încă așteptând să-i vină și ei timpul să trăiască. Sunt anii în care am devenit și rămas aproape exclusiv mamă, este norul cel mai bogat și umed, din ploaia căruia se hrănesc rădăcinile minunatelor vlăstare.
Pe norul maturității apar scântei, pentru că stelele picate de sus, dar care nu s-au frânt încă, s-au lipit pe cerul meu pâlpâind de acolo necontrolat și sclipind la fiecare atingere a soarelui, ca niște bucățele de ciob aflate pe fundul oceanului.
Căci, da, printre nori de toate culorile, apar spații goale de un senin pe care soarele îl dăruiește cu un albastru pur, cu o căldură drăgăstoasă și orbitoare. Atunci toți ceilalți nori dispar, cu amintirile lor cu tot, cu imaginația și cu toate ideile despre ce este, ce a fost și ce va fi vreodată.
Vântul speranței face norii să călătorească grațios, fără să se ciocnească unii de alții, iar albastrul se înseninează pe porțiuni tot mai mari. Acolo crește iubirea. Se naște din neștire, din neant, din curățenia sufletului și a spiritului de toate sentimentele de prisos, din golirea minții de poftele lumești și mizeriile pământești. Când norii încetinesc gândurile se opresc de tot și apare cel mai frumos spectacol al liniștii, dar care durează atât de puțin , din păcate, gândurile fiind atât de greu de stăpânit.
